Sâmbătă seara, acasă

Nu mai pot să mişc un os. Weekendurile sunt o binecuvântare pentru mine. Aş vrea să fii aici cu mine, să nu facem nimic împreună, să bem vin fiert, să ne uităm la film, să mă ţii în braţe, să ieşim din timp.

Eu nu mă uit la filme. N-am răbdare. Trebuie să mă legi de scaun ca să văd ceva până la capăt. Mă plictisesc repede. Cu toate astea, îmi imaginez viaţa mea ca pe un film. În momentul ăsta sunt la partea aia în care ea s-a chinuit şi s-a chinuit să-şi termine studiile, în care se succed rapid imagini cu ea aplecată deasupra cărţilor, în timp ce decorul se schimbă (bibliotecă, dormitor, birou, pe pat, lângă pat, pe podea, în bucătărie, în metrou) şi se aude muzica aia încurajatoare (hai încă un pic şi încă un pic, o să fie bine, this thing as an ending); apropos, sper că tu înveţi ceva, că eu parcă nici nu sunt la facultate. Nu fac nimic în legătură cu asta. N-am scris nici un rânduleţ pentru licenţă, n-am citit nici un rânduleţ pentru examen, ca să nu-ţi mai spun că avem şi sesiune de sfârşit de an.

Sunt sigură că îţi aminteşti statusul meu preferat ("Calc. Mă urăsc. Doar femeile calcă"). Era să-l utilizez din nou azi. Am văzut secvenţe din vreo 10 filme dacă nu mai mult, în timp ce desfăşuram activităţi casnice. (Nu, Eloa nu era aici, era dusă în lume cu 3 cărţi în rucsac.) O scuză perfectă ca să nu scriu din nou nimic.

Şi iată din nou vorbele de care ţi-a fost mereu teamă: aş vrea să fii aici, să mă desprinzi din mrejele fricilor care m-au cuprins şi să mă ţii în braţe până adorm.